Ideile faine generează și influențează altele, iar când pasiunea intervine, nu există obstacole.
Grupul de fete cicliste din care fac parte încearcă să împământenească o ieșire anuală și care să devină tradiție. Este vorba despre cățărarea Transfăgărășanului la final de octombrie sau început de noiembrie. O tradiție scorpionicească, am putea spune.
Ideea nu ne aparține, ea fiind o extensie a ideii tatălui Karinei care a ales această tură pentru a se vedea cu prietenii săi cicliști din Deva și București în preajma zilei de naștere de la sfârșit de octombrie.
Sâmbătă seară, discuțiile și dorințele a trei fete, între care și eu, au fost ascultate de semiluna de la MoonTimeBike, astfel că împreună cu Roxana și Gabriela ne-am hotărât să ne alăturăm turei de a doua zi (duminică) de pe Transfăgărășan, a domnului Alin (tatăl Karinei) & friends făcută anul acesta puțin mai devreme.
La ora 07:30, mai multe mașini pline cu cicliști și bicicletele lor ieșeau din București pe autostrada Pitești, spre Vidraru.
Pe măsură ce timpul trecea și ne apropiam de munți, ceața îi ceda locul unui cer senin, de un albastru clar, care se potrivea fain cu galbenul frunzelor din pădurile de foioase pe lângă care treceam.
De fapt, era simplu de intuit că urma să fim martorii unei frumoase zile de octombrie, judecând după cerul plin de stele de era la ora 5 dimineața, atunci când m-am trezit.
Cicliștii mai experimentați, împreună cu Karina, au pornit să cucerească Transfăgărășanul de la barajul Vidraru, în timp ce restul am făcut-o de la kilometrul 30.
Pentru mine a fost a doua cucerire a Transfăgărășanului pe biță, dar prima dată cu Luna-Tunde, (cursiera mea) iar față de întâia oară, am remarcat acum detalii pe care nu le văzusem, ca de pildă multitudinea de căderi de apă de pe margine drumului. Probabil că acest lucru vine cu experiența, respectiv, dacă prima dată mi s-a părut greuț drumul, acum e posibil să fi trecut în liga celor care se bucură de ce se-ntâmplă stânga-dreapta la turele grele.
În afară de vremea frumoasă, la tura de duminică m-am mai bucurat de ceva și anume de compania fetelor. Am împărtășit fiecare din experiența ciclistă, am pus întrebări și nu ne-a fost rușine să recunoaștem că nu știm ce înseamnă „x” chestie. Mi-a plăcut mult să o aud povestind pe Roxana despre ce a învățat de la Marc.
Sus la Bâlea am avut o întâlnire cel puțin interesantă, dacă nu cumva chiar epică. Atunci când am ajuns la cabana Bâlea lac, gașca domnului Alin se reunise aproape în totalitate, astfel încât noi, cele trei fete cucuiete, ne-am așezat la o masă cu patru persoane care nu aveau nicio legătură cu grupul, dar care au fost mai mult decât bucuroase să ne primească.
Destul de repede mi-am dat seama că vecinii noștri de masă sunt plăcut surprinși să vadă așa mulți cicliști de-odată la cabană. Primul indiciu a fost după ce am întrebat câte biciclete sunt, iar unul dintre domni mi-a răspuns imediat: „sunt 16; până să veniți voi erau 13, iar acum sunt 16 cu ale voastre”.
Al doilea indiciu, a venit din partea aceluiași domn, după ce a pus o întrebare tehnică. Iar acum, momentul decisiv: Cătălin m-a întrebat dacă nu vreau să venim mai aproape de el și Karina, pentru că se eliberase masa de lângă ei. Am stat foarte puțin pe gânduri și imediat i-am răspuns că vom rămâne unde suntem deja, că nu are rost să ne mutăm. Ei bine, iată și deznodământul: domnul de la masa noastră este un fost ciclist de performanță, brașovean, fost campion, component al lotului național de ciclism al României din perioada anilor ’70-’80, dacă am reținut eu bine, coleg chiar cu tatăl lui Alex Ciocan și cu domnul Romașcanu, pe care îi salută călduros. Aceleași salutări, din partea lui Pișta, așa recomandându-se comeseanul nostru, se duc și către dl. Radu Vasile de la clubul Olimpia.
Ceilalți doi comeseni erau un tată și fiul său, ambii cicloturiști din Brașov și prieteni de familie cu domnul Pișta. Fiul respectivului domn urcase și el pe bicicletă ieri, dar pe partea nordică. Mi-a cerut ciclocomputerul și a fost impresionat să constate că am avut medie de 11 km/h, pe urcare și cumva că noi fetele am pedalat mai bine ca el. De fapt, toți erau impresionați, iar domnul Pișta chiar ne spunea că pe vremea lui nu prea erau cicliste. A fost completat de soție care a spus că „mai bine”. 
Domnul Pișta ne-a povestit despre Cursa Păcii, despre cum era viața de ciclist atunci, cum se implica partidul, ne-a întrebat cum mai arată Velodromul de la Dinamo și cum în perioada dumnealui cei mai buni cicliști erau cei veniți din zonele Brașov, Brăila, București, Cluj, Ploiești, Oradea. (sper că am reținut bine, iar ordinea în care i-am pus este cea alfabetică)
I-am povestit și noi puțin de cum e acum, iar Gabriela i l-a arătat pe Cristian, care a făcut Trans-urile în aproape 24 de ore. Și ne-am lăudat cu Karina. I-am zis și de Sfântul Pedalie și a super zâmbit!
Am mai fi stat mult la povești și nu doar noi, ci și restul, cu siguranță, dacă ar fi știut cu cine am stat noi la masă. Domnul Pișta și-a notat numele noastre în carnețel, iar eu m-am ales cu cartea dumnealui de vizită.
A trebuit să plecăm de teama frigului pe coborâre, mai ales pe partea de gol alpin, dar și din cauza temerii traficului.
Am fost tare inspirată de dimineață când mi-am luat la mine ochelarii de snowboard și masca. Au fost de mare folos pe coborâre, plus că păream un ninja.
Abia aștept să repetăm și să facem ieșirea scorpionicească despre care aminteam la început. Și mai ales sunt curioasă să aflu ce surprize ne va rezerva Transfăgărășanul data viitoare.
Gabriela, veselă nevoie mare de cât de inspirată a fost să vină la tură.
