„Doar şosea, pentru că acolo se mişcă lucrurile aşa cum trebuie, aşa cum îmi trebuie mie. Poziţia corpului, felul în care sfârâie roţile pe asfalt, tipul de oboseală pe care îl implică turele pe şosea, sentimentul super fain din pluton când mai mulţi oameni funcţionează că un singur organism, provocările cu care te loveşte şoseaua şi viteza, mai ales viteza.”

 

 

NUME – Zora Iuga

VÂRSTA – 27

OCUPAŢIE – fotograf profesionist

DISCIPLINA – şosea

ECHIPA –

BICICLETA – Trek 1.2

PALMARES

• Locul 2 la Road Grand Prix – Ploieşti – 2014
• Locul 3 la P-Track Criteriu – Bucureşti 2014
• Locul 3 la Campionatele Naţionale de Şosea (Amatori) – Criterium – Constanţa – 2014
• Locul 3 la Campionatele Naţionale de Şosea (Amatori) – Contratimp – Constanţa – 2014

1. Când şi cum a apărut ciclismul în viaţă ta?

Bicicleta a apărut târziu în viaţă mea, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie şi anume cam pe la 22 de ani. Toți prietenii mei aveau bicicletă şi mergeau cu bicicleta peste tot. Le invidiam libertatea aşa că am hotărât că trebuie să învăţ cumva să merg şi eu cu vehicolul ăsta supercomplicat.

Zis şi făcut. După o ora de “aaa, mi-e frică, aaa, cine m-a pus pe mine”, undeva pe un teren plat de pe vârful Feleacului, Zora Iuga învăţase să meargă pe bicicletă.

Patru ani mai târziu, m-am convins cineva să-mi iau ciclocross şi m-am scos la masă, în Ruse. A fost primul meu drum lung. Peste încă un an, îmi luam cursieră şi m-am apucat de ieşit de capul meu prin jurul Bucureştiului la ture lungi (credeam eu) de 50 de kilometri.

Apoi, în 2014, am început nişte ieşiri organizate care s-ar putea numi antrenamente la care am cam tras de mine să trec peste nişte limite. Pot să zic c-am reuşit să mut limitele alea un pic mai departe, dar se poate şi mai mult.

2. Mountainbike, şosea, cicloross, triatlon sau …?

Doar şosea, pentru că acolo se mişcă lucrurile aşa cum trebuie, aşa cum îmi trebuie mie. Poziţia corpului, felul în care sfârâie roţile pe asfalt, tipul de oboseală pe care îl implică turele pe şosea, sentimentul super fain din pluton când mai mulţi oameni funcţionează că un singur organism, provocările cu care te loveşte şoseaua şi viteza, mai ales viteza.

3. De ce concursuri de ciclism?

În 2013 a fost Road Grand Prix la Ploieşti. S-a ţinut un prieten de mine să mă înscriu, a fost atât de insistent şi de enervant încât până la urmă m-am înscris. A făcut în aşa fel încât am şi ajuns să iau startul. Mi-a placut atât de mult. A fost un concurs de tip criterium şi, pentru prima oară, am luat contact cu cicliştii adevăraţi din branşă – fetele au luat startul o dată cu elitele.

După ce am trecut linia de Finish mi-a dat seama că am devenit dependenţă de starea aia de „trebuie să fiu mai bună decât mine” din timpul concursului. Am continuat să mă înscriu la concursuri. Ca bonus, am cunoscut mai multe fete care se dau pe cursiere şi ne-am făcut un fel de gaşcă.

4. Cum te antrenezi?

Anul trecut doar ieşeam şi mă dădeam cât mă ţineau picioarele. Aveam o singură pretenţie, să nu mă dau mai prost că ultima dată când parcursesem traseul cu pricina. Ceea ce nu se întâmplă mereu, dar eu mă străduiam.

Anul acesta cred că trebuie să îmi planific mai bine antrenamentele şi, în afară de bicicletă, să mai fac cel puţin un alt sport. Mai trebuie să mă documentez un pic înainte să-mi aleg un program de antrenament.Va ţin la curent cu treaba asta.

5. Echipamentul de ciclism ocupă un loc special în garderoba ta?

Păi hai să facem un recensământ.

La pantofi, 80% sunt pantofi de bicicletă. Şi, când vine vorba de haine, treaba e împărţită jumate – jumate. De doi ani, îmi iau mai mult haine cu care să pot merge şi pe biţă pentru că sunt puţine ocaziile în care nu mă duc undeva pe bicicletă. Asta nu înseamnă că sunt mereu îmbrăcată sport, ci doar că, pe sub rochiţe sau fuste, e o pereche de pantaloni de bicicletă.

6. Familia ce părere are despre pasiune ta pentru ciclism?

În familia mea puţini sunt oamenii care fac sport, deci li s-a părut un pic dubios când m-am apucat de biciclit. Până una altă s-au obişnuit şi „resemnat”. Bunica nu se mai supără că nu merg la ea, dar merg la un concurs de bicicletă care e la 40 de km de ea şi cam atât.

7. Ce obiective ai pentru 2015?

În 2015 aş vrea să merg mult pe bicicletă, în rest, aproape toate “obiectivele” sunt cu semnul întrebării. Nu ştiu dacă o să mai particip la concursuri pentru simplu motiv că anul trecut am cam exagerat şi spre sfârşitul anului nici nu mai voiam să văd bicicletă.

De fapt, un concurs e sigur, eu, Ina Dumitriu şi Karina Bonta am pus la cale să ajungem la Oetztaler. Sunt 250+ de km cu 5500m diferenţa de nivel. O să fie o provocare pentru genunchii şi minţile noastre. Abia aştept.

Îmi doresc în schimb câteva ture lungi. Să mă duc la Cluj (acasă) cu biţa, de câteva ori la mare, până în Istanbul şi poate chiar să-mi vizitez un prieten bun în Frankfurt.

Ah, mai e o chestie sigură, o mini excursie cu nişte fete pe biciclete pe care le-am cunoscut la Gentlemen’s Race. O să dăm sfoară în ţară când se întâmplă.

8. Ce temeri ai avut la început?

Cea mai mare frică a mea a fost că o să îmi fure cineva bicicletă, ceea ce s-a şi întâmplat, dar din vină mea. Nu o legasem cu un lanţ sigur – era la del de gros cât un cablu de net – şi o lăsasem în scara blocului.

Apoi, când am început turele lungi singură, mi-a fost frică că o să se ia lumea de mine. Ceea ce nu s-a întâmplat, oamenii au fost foarte amabili cu mine de fiecare dată când le-am cerut ajutorul. În Breaza, într-o duminică, un atelier de vulcanizare se deschidea pentru mine şi primeam apă cu dulceaţă, în timp ce mecanicul mă învaţă să îmi peticesc cauciucul.

Mi-a mai fost frică de maşinile care treceau pe lângă mine în timp ce mergeam pe şosea, dar, de câţiva ani, aproape doi, şoferii sunt din ce în ce mai atenţi la biciclişti şi sunt două excepţii pe an când trece cineva prea aproape pe lângă ţine. E adevărat că în Bucureşti trebuie să biciclești un pic preventiv, dar şi aşa, faci cu 15-30 minute mai puţin până la destinaţie pe biclă şi zâmbeşti tot drumul până acolo.

Mi-a mai fost frică că o să mi se strice biţa şi nu o să ştiu ce să îi fac, dar am avut norocul să am nişte prieteni faini care m-au învăţat să mi-o repar singură: schimbat camera, peticit cauciuc, reparat un lanţ rupt.

9. Ce ponturi ai avea de împărtăşit pentru fetele care vor să se apuce de ciclism?

În primul rând să înveţe să facă chestii mecanice de bază pentru bicicletele lor: să facă o până, să ungă lanţul, să spele cum trebuie zmacul de pe lanţ. Nu e greu şi te scuteşte de drumuri inutile la service.

Ar mai fi fain să înveţe reguli de baza de circulaţie, dacă nu ştiu deja. Vrei nu vrei, trebuie să treci prin oraş în drum către ture şi ajută super mult să ştii ce înseamnă semnele de circulaţie, cine are prioritate și unde.

Apoi, nah, zâmbetul pe buze şi pedală.

10. Te deplasezi la job cu bicileta? Dacă nu, de ce?

Dap, merg la job cu bicicleta. Mai puţin când am foarte mult echipament foto de cărat sau când fac poze la evenimente corporate unde nu prea pot să mă duc îmbrăcată causual /bicycle friendly.

Am mai făcut o pauză anul asta de mers la job cu bicla cât a fost gheţuş pe jos pentru că nu am încredere în reacţiile şoferilor când e polei. Better safe than sorry!